Poate că aceştia sunt ultimii ani ȋn care mai putem să răspȃndim liberi cuvȃntul. – Ieromonah Serafim Rose
Lista scrisorilor nepublicate din care am tradus fragmente:
S 008 S 022 S 027 S 031 S 032 S 034 S 037 S 040 S 045 S 049 S 051 S 052 S 053 S 059 S 060 S 061 S 063 S 067 S 078 S 088 S 095 S 105 S 108 S 132 S 136 S 143 S 144 S 146 S 153 S 157 S 158 S 159 S 170 S 172 S 176 S 183 S 184 S 199 S 202 S 207 S 212 S 216 S 217 S 218 S 220 S 243 S 244 S 250 S 253 S 254 S 261 S 262 S 263 S 264 S 268 S 277 S 290 S 294 S 295 S 298 S 304 S 306 S 308 S 310 S 311 S 313 S 318 S 320
St. Herman of Alaska Monastery (1976).
PRIMA CONFERINȚĂ PANORTODOXĂ PRESINODALĂ
Prima Conferință Panortodoxă Presinodală, cu reprezentanți din aproape toate organismele ortodoxe „canonice”, a avut loc la Chambesy, lângă Geneva, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Constantinopolului, între 21 și 28 noiembrie 1976. În urma acestei Conferințe, presa ortodoxă era plină de știri despre ea și de speranțe pentru convocarea efectivă, într-un final, a „Sfântului și Marelui Sinod” pentru care această Conferință și altele precedente au fost pregătite. S-ar părea că mult mediatizatul al „Optulea Sinod Ecumenic” ar putea fi cu adevărat foarte aproape, și este timpul ca ortodocșii să se uite la el îndeaproape și să vadă ce mai precis s-ar putea aștepta de la el.
Arhiepiscopul Antonie de Geneva al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) a fost invitat la deschiderea solemnă a acestei conferințe. Refuzând această invitație, arhiepiscopul Antonie a afirmat că nu poate participa deoarece Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei nu este în favoarea convocării unui „Sfânt și Mare Sinod”, însă a trimis doi reprezentanți în calitate de jurnaliști observatori: protopopul Alexander Troubnikoff și părintele Pierre Cantacuzene. (A se vedea publicația Messenger a Episcopiei Apusene a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei, Sept.-Oct.-Nov., 1976.)
În a doua zi a Conferinței, aceștia doi au fost martorii acuzației făcută de către delegația Patriarhiei Moscovei împotriva Patriarhiei Constantinopolului, prin enumerarea a 14 abateri canonice făcute de cea din urmă din 1922. Această acuzare a afectat pacea și armonia Conferinței, dar este evident că este vorba de nimic mai mult decât de o altă manifestare a continuei rivalități între Biserica Moscovei și cea a Constantinopolului pentru o poziție de conducere în „Ortodoxia mondială”; această rivalitate este de natură strict politică și nu presupune nici un dezacord față de convocarea sau scopurile celui de-al „Optulea Sinod Ecumenic” propus.
ISTORIA PREGĂTIRILOR PENTRU AL „OPTULEA SINOD ECUMENIC”
(Schița evenimentelor istorice este luat din Episkepsis, publicație a Centrului Ortodox din Chambesy, 1976, no. 155, pp. 7-9.)
Au existat discuții despre un al „Optulea Sinod Ecumenic” încă înainte de Primul Război Mondial și în special în anii 1920, însă singurul „Sinod Panortodox” concret a fost adunarea renovaționistă din 1923 în Constantinopol sub patriarhul Meletios Metaxakis, care deși a decretat multe reforme radicale a putut impune doar una din ele în câteva Biserici: reforma calendarului. S-a adus în discuție nevoia pentru un „Mare Sinod” la întâlnirea „presinodală” a comisiei de la Mănăstirea Vatoped din 1930, și la „Prima Conferință a teologilor ortodocși” de la Atena din 1936, însă nimic concret nu a fost înfăptuit cu privire la el nici atunci și nici decenii după aceea, iar asta datorită condițiilor istorice din Europa.
În 1961 patriarhul Atenagora al Constantinopolului a luat la modul serios ideea de a convoca un „Sinod Ecumenic” ; în acel an a convocat la Rodos prima „Conferință panortodoxă” pentru a se decide asupra subiectelor care urmau a fi discutate de viitorul Sinod. Multe subiecte (aproximativ o sută) au fost propuse; iar caracteristic acestei prime întâlniri panortodoxe a fost prezența reprezentanților Patriarhiei Moscovei, care de abia intrase în Consiliul Mondial al Bisericilor după perioada tip „război rece” de izolare față de mișcarea ecumenică și care acum (conform cuvintelor lui Boris Talantov, marturisitorul din Rusia care a murit în închisoare în 1971) „a pășit în arena mondială ca un agent secret al anti-Creștinismului universal” (a se vedea „The Orthodox Word”, 1971, Jan.-Feb. și Nov.-Dec.). La insistențele reprezentanților Moscovei, Conferința de la 1961 a căzut de acord să nu aducă în discuție ateismul ca pericol pentru credința creștină, iar această politică, favorabilă ideologiei comuniste, a fost păstrată cu loialitate de către întâlnirile pan-ortodoxe până în prezent, după cum se va vedea în continuare.
Alte două conferințe panortodoxe au fost ținute la Rodos (1963, 1964), însă doar la a patra conferință (Chambesy, 1968) a fost începută o „pregătire sistematică” pentru „Sinodul Ecumenic”. Au fost păstrate doar șase din subiectele propuse la Rodos, iar acestea au fost atribuite la diverse Biserici Locale pentru elaborare. „Comisia Interortodoxă Pregătitoare” s-a întâlnit apoi (Chambesy, 1971) pentru a exprima „opinia ortodoxă comună” asupra acestor subiecte, care au fost: 1) Iconomia. 2) Participarea laicatului. 3) Revizuirea rânduielii postului. 4) Revizuirea rânduielii pentru căsătoria clericilor. 5) Chestiunea calendarului. 6) Revelația divină. Desigur, subiectele alese deja oferă un indiciu destul de clar despre intenția renovaționistă a tuturor acestor pregătiri „presinodale”; dar acestea vor fi analizate în detaliu mai jos.
Următorul pas în pregătiri a fost convocarea Primei „Conferințe Panortodoxe Presinodale”, care a avut sarcina de a pregăti dosarul final pentru materialele referitoare la întrebările menționate mai sus. A luat cinci ani ca această Conferință să fie convocată, datorită necesității de a revizui mai departe lista de subiecte și necesității (precum Episkepsis o exprimă) de „a crea un climat sinodal în Biserica Ortodoxă.” Având în vedere acest scop, mitropolitul Meliton de Calcedon a fost trimisul special al Patriarhiei Constantinopolului către toate Bisericile Ortodoxe Locale în aprilie și mai 1976 (a se vedea Episkepsis, nos. 146-148, 1976), pentru a îi pregăti în vederea Primei Conferințe Presinodale care se apropia. Totuși, acest turneu a fost parcurs în grabă iar asta a dus la acuzații din partea Patriarhiei Moscovei cu privire la o „lipsă de seriozitate în abordarea pregătirilor pentru Conferință” din partea Constantinopolului. Conform Moscovei, opinia transmisă acolo de mitropolitul Meliton a fost că „Sfântul și Marele Sinod ar trebui să aibă loc cât mai repede posibil, și că în Constantinopol se consideră că Sinodul ar trebui să fie scurt, să aibă sesiuni doar pe durata catorva zile, și să abordeze doar câteva întrebări „arzătoare” care ar avea un caracter practic.” (Journal of the Moscow Patriarchate, în rusă, 1977, no. 1, pp. 5, 6). În ciuda acestui fapt, și în ciuda faptului că Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului a anunțat convocarea Primei Conferințe Presinodale doar cu câteva săptămâni înainte, Moscova și-a trimis reprezentanții. Aici, ca și în alte situații, diferența dintre Moscova și Constantinopol nu sunt asupra necesității unui „Sinod Ecumenic” sau asupra scopului fundamental al unui așa Sinod, ci doar asupra aspectelor secundare precum pregătirea pentru el, întâietatea, și altele similare.
REZULTATELE PRIMEI CONFERINȚE PRESINODALE
Rezultatele acestei din urmă Conferințe Panortodoxe au fost tipărite în Episkepsis (1976, no. 158, în franceză, mult scurtată) și în Journal of the Moscow Patriarchate (1977, no. 3, pp. 4-14, în rusă, aparent complet). Aceste rezultate sunt compuse din rapoartele a trei comisii, un comunicat și decret general, și declarațiile oficiale a mai multor ierarhi. Aceste documente încep să ofere o mai clară și mai precisă idee a ceea ce vrea să însemne „al optulea Sinod Ecumenic” care se apropie, după cincisprezece ani de pregătiri.
Prima comisie a sugerat o listă de subiecte revizuită, zece la număr (a se vedea mai jos), pentru agenda viitorului Sinod, și a sugerat pe mai departe pregătiri sub formă de studii teologice pe subiectele agendei (în loc de documente cu poziții oficiale). A doua comisie a analizat întreaga istorie a implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică și în „dialoguri” cu anglicanii, vechi-catolicii, bisericile orientale „necalcedoniene”, luteranii și romano-catolicii, accentuând caracterul folositor al acestor „dialoguri” și valoarea „măreției spirituale, a râvnei evanghelice, seriozității teologice a Bisericilor din Vest.” Această comisie, după ce a exprimat ușoare critici despre „dimensiunea orizontală” a Consiliului Mondial al Bisericilor în activitățile lui din anii recenți (i.e. implicare social-politică în loc de preocupări teologice), sugerează plasarea accentului principal din CMB pe „dimensiunea verticală” care este „scopul înființării sale: de a promova restaurarea unității vizibile a creștinilor”, și a chemat la „extinderea dialogului către cei din religii necreștine, pentru a promova justiția socială, pacea și libertatea între toate națiunile.” A treia comisie a analizat chestiunea unei date comune a sărbătoririi Paștilor pentru toate denominațiunile creștine, făcând apel la o conferință unde experții în știință și teologie să investigheze aceasta mai departe.
Decretul si comunicatul final al Conferinței, acceptat în unanimitate de către participanți, a aprobat recomandările celor trei comisii și a făcut apel în special la o participare mai activă a Ortodoxiei în mișcarea ecumenică și CMB, „continuându-și avangardismul (!) tradițional în înființarea și dezvoltarea mișcării ecumenice”. În final, Conferința privește spre „convocarea Sfântului și Marelui Sinod cât mai repede posibil.”
Ce se poate spune despre sensul a toate acestea pentru adevărata Ortodoxie?
1) Este evident că „Ortodoxia mondială”, în persoanele conducătorilor săi (mitropoliți și arhiepiscopi ai Bisericilor Ortodoxe Locale), departe de a învăța ceva din totala inutilitate a participării ortodoxe la mișcarea ecumenică, din ceea ce ecumeniștii ortodocși înșiși au numit „agonia ortodoxului” prin participarea într-o organizație căreia nici nu îi pasă și nici nu înțelege ceea ce este Ortodoxia (iar când înțelege, se ferește cu dispreț de „exclusivismul” și „retrogradismul” ortodox) – „Ortodoxia mondială” este pregătită să devină mai adânc implicată în mișcarea ecumenică, iar de data aceasta nu doar cu denominațiuni creștine ci și cu religii necreștine. Și-a exprimat dorința de a deveni în viitor o „parte organică” a CMB mai mult decât este în prezent. Și, ca să accentueze asta (precum menționează Journal of the Moscow Patriarchate), „în timpul lucrărilor Conferinței participanții au avut contacte cu Consiliul Mondial al Bisericilor și cu comunități creștine locale”, inclusiv mai multe recepții la sediul central al CMB.
2) Subiectele alese pentru agenda unui „Sinod Ecumenic” sunt surprinzător de superficiale și nu au nici o legătură cu nevoile spirituale reale ale ortodocșilor din ziua de azi. Din cele zece subiecte alese pentru agendă (deși altele încă pot fi adăugate), patru din ele (care par să trezească cel mai mult interes printre ierarhi) se referă doar la chestiuni de întâietate jurisdicțională și altele similare (diaspora ortodoxă; autocefalia și cum ar trebui proclamată; autonomia și cum ar trebui proclamată; dipticele sau rânduiala întâietății Bisericilor în comemorările liturgice).
3) Tonul viitorului Sinod este renovaționist fără nici o îndoială: trei dintre subiectele agendei (noul calendar; impedimentele căsătoriei; revizuirea rânduielii postului) privesc reformele care au fost încercate fără succes de Constantinopol în 1923 și de Biserica Vie (n. trad., a renovaționiștilor) din Rusia în anii 1920, iar două dintre celelalte subiecte privesc mișcarea ecumenică și relația Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine – chestiuni la care o replică „conservatoare” cu siguranță nu va fi dată având în vedere cât de departe Bisericile Ortodoxe „canonice” au mers deja (sfidând canoanele pe față!) prin concelebrările ecumenice.
4) Contribuția specifică a Patriarhiei Moscovei, deja începută la Conferința din Rodos în 1961, devine acum izbitor de evidentă. Al zecelea punct al agendei „Sfântului și Marelui Sinod” este: „Contribuția Bisericilor Ortodoxe Locale la realizarea ideilor creștine de pace, libertate, fraternitate și iubire între oameni și suprimarea discriminării rasiale.” Iar punctul II, 4 al decretului conferinței declară: „Exprimând dorința Bisericii Ortodoxe de a ajuta la înțelegerea și cooperarea inter-religioasă, și prin ea să elimine orice fel de fanatism, și astfel să ajute la prietenia între oameni și la predominarea ideilor de libertate și pace în lume în slujba omului contemporan, independent de rasă sau religie – Conferința a decretat că Biserica Ortodoxă ar trebui să coopereze cu alte religii necreștine pentru acest scop.” Asemenea afirmații, evident „fabricate la Moscova”, demonstrează izbitor utilitatea Patriarhiei Moscovei în scopul propagandei sovietice. Acum, conferința pregătitoare pentru un „Sinod Ecumenic” exprimă (în limbaj sovietic!) scopuri identice cu cele ale mișcării sovietice pentru „pace”.
PE CALEA CĂTRE SINOD
UNELE PUBLICAȚII, în special presa greacă, s-au confruntat cu privire la conflictul de la conferință dintre Constantinopol și Moscova pentru a sublinia dezacordurile dintre participanți, iar președintele Conferinței, Mitropolitul Meliton, a fost obligat să emită o Declarație subliniind unitatea fundamentala de cuget a participanților. Din toate relatările din presa ortodoxă (reflectând diferite puncte de vedere jurisdicționale) și din declarațiile ulterioare ale ierarhilor ortodocși, ar părea că nu există nicio îndoială că liderii opiniei publice ortodoxe sunt de acord nu numai cu privire la necesitatea unui „Sfânt și Mare Sinod”, ci și asupra perspectivei de bază pe care Sinodul ar trebui să il exprime. Un ziar ortodox oficial a exprimat această perspectivă destul de sincer și simplu: „Este nevoie de Marele Sinod pentru a actualiza Biserica spre a face față provocărilor din epoca modernă” (Carpatho-Russian Church Messenger, 13 februarie 1977, p. 2). Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului, în Enciclica lui de Crăciun pentru anul 1976, a spus mai degrabă același lucru într-un limbaj mai ideologic (mai exact, în limba ideologiei francmasoneriei!): „Scopul Sinodului este scopul Crăciunului: Umanitatea . Omenirea de azi și omenirea tuturor timpurilor … Prima Conferință Pan-Ortodoxă Pre-sinodală a hotărât în unanimitate că Biserica noastră Sfântă trebuie să se confrunte cu probleme vitale cu privire la clerul sfânt și credincioși, dezvoltându-și activitatea pentru unitatea creștină … și că într-o direcție paralelă Biserica ortodoxă cooperează cu toate religiile astfel încât Evanghelia Crăciunului să devină o realitate a păcii pe pământ și a bunăvoinței în rândul tuturor oamenilor „. Mai departe, „interpretând acest sentiment sfânt și generos al întregii Ortodoxii … propunem și proclamăm de la Tronul Ecumenic că anul următor, 1977, a fi un an al libertății religioase depline, al toleranței, al cooperării tuturor religiilor pentru binele omenirii și mai ales 1977 să fie un an de veghe împotriva marelui păcat al fanatismului religios … astfel încât libertatea și toleranța religioasă completă sa poată triumfa și ca fanatismul religios să dispară de pe fața lumii „(Orthodox Observer, 5 ianuarie , 1977, pp. 1, 3) Aceasta este o declarație bine exprimată a credo-ului modern al umanismului secular; dar nu până în zilele noastre cu adevărat corupte a fost un Patriarh Ortodox care să-l propovăduiască!
La scurt timp după ce a apărut această enciclică, secretarul Patriarhului Dimitrie, Mitropolitul Bartolomeu, a dat un interviu ziarului romano-catolic National Catholic Reporter, exprimând obiectivele renovaționiste a viitorului Sinod și mai mult: „Scopurile noastre sunt aceleași cu cele ale lui Ioan (Papa Ioan al XXIII-lea): de a actualiza Biserica și de a promova unitatea creștină … Sinodul va însemna, de asemenea, deschiderea Bisericii Ortodoxe către religiile necreștine, către omenire în ansamblu. Aceasta înseamnă o nouă atitudine față de islam, față de budism, față de cultura contemporană, față de aspirațiile pentru frăție fără discriminare rasială … cu alte cuvinte, va marca sfârșitul celor 12 secole de izolare a Bisericii Ortodoxe.”*
Nu poate fi nici o îndoială despre scopurile „Sfântului și Marelui Sinod” în mintea conducerii Bisericii, care a încercat să convoace acest Sinod in cea mai bună parte a secolului XX, Biserica Constantinopolului. Aceste obiective sunt: ecumenismul, modernismul. renovaționismul, după imaginea și exemplul lui Ioan al XXIII-lea și al Consiliului Vatican al bisericii romano-catolice. Desigur, se poate pune la îndoială că majoritatea participanților la viitorul Sinod și la conferințele sale pregătitoare vor fi conștienți de întregul program ideologic în care vor juca un rol bine definit; să ne uităm mai îndeaproape, așadar, la un mic detaliu al pregătirilor făcute pentru Sinod, pentru a vedea mai precis cum va fi realizată renovarea Bisericii de către „experții teologici” și cum va afecta credincioșii ortodocși obișnuiți.
La întâlnirea „Comisiei de pregătire inter-ortodoxă” din Chambesy în 1971 au fost prezentate rapoarte care au oferit „opinia ortodoxă comună” cu privire la cele șase subiecte propuse pentru ordinea de zi a „Sfântului și Marelui Sinod”. Unul dintre aceste rapoarte, intitulat „Revizuirea prescripțiilor ecleziastice privind postul, în conformitate cu nevoile epocii noastre”, propune ca, deoarece majoritatea credincioșilor ortodocși nu respectă întregul post ortodox, postul ar trebui să fie mai ușor pentru ei, „Pentru a evita problemele conștiinței create de încălcarea rețetelor ecleziastice severe”! O astfel de abordare, desigur, este total ne-ortodoxă și constituie o imitație evidentă și brutală a spiritului de reformă din biserica latină, care s-a încheiat prin abolirea în totalitate a postului. Rânduiala postului ortodox nu este menită să „evite problemele de conștiință”, ci mai degrabă să cheme pe credincioși la un standard dificil, inspirator și smerit al vieții creștine; dacă nu respectă standardul, atunci cel puțin ei pot vedea cât de departe este viața lor de standard, norma care rămâne mereu aceeași. Ideea papală, bazată pe principiul modern corupt al auto-satisfacției spirituale, este fie de a da o „dispensă” specială de la standard (o idee care deja a intrat în unele jurisdicții ortodoxe), fie de a schimba standardul însuși, astfel încât credinciosul îl poate îndeplini cu ușurință și astfel obține un sentiment de satisfacție din „respectarea legii”. Aceasta este tocmai diferența dintre vameș și fariseu: ortodoxul se simte în mod constant un păcătos pentru că nu se încadrează în standardul înalt al Bisericii (în spirit dacă nu în literă), în timp ce omul „modern” dorește să se simtă justificat, fără nici o mustrare de conștiință că nu se încadrează în standardul Bisericii. Chiar și într-un astfel de punct aparent mic putem să vedem deja cât de greșită este întreaga abordare a celor care pregătesc „Sfântul și Marele Sinod”.
Să vedem cum propune „Comisia pregătitoare” revizuirea prescripțiilor postului. Pe scurt, ea propune: ca miercuri și vineri să rămână zile de post, dar fără postul de ulei și pește; între Paște și Ziua Înălțării tot postul ar trebui să fie eliminat; Postul Mare trebuie păstrat pe deplin numai în prima și ultima săptămână, cu ulei și pește permise în toate celelalte zile, cu excepția zilelor de miercuri și vineri (ca și în Postul Adormirii Maicii Domnului); Postul Nașterii trebuie redus de la 40 la 20 de zile, iar Postul Sf Apostoli la opt zile, cu ulei și pește permis în toate zilele (cu excepția ultimelor cinci zile ale Postului Nașterii). (Episkepsis, 2 noiembrie 1971.) De fapt, cineva este surprins de faptul că reforma este atât de „conservatoare” până când își amintește că nu este decizia „Sinodului Ecumenic” în sine, ci doar propunerea „Comisiei pregătitoare” din 1971. Este suficient timp pentru a revizui mai mult regulile!
Și într-adevăr, ce fel de rânduială a postului se observă chiar și acum în jurisdicțiile „canonice”? Episcopia Carpato-Rusă din America (de sub Patriarhia Constantinopolului), de exemplu, a publicat un set de „rânduieli de post” pentru Postul Mare pentru clerul și credincioșii săi (Church Messenger, 27 februarie 1977, p. 5) : „1. Luni, 21 februarie, prima zi a Postului Mare, este o zi de post aspru. De asemenea, vineri, 8 aprilie. În aceste zile, carnea și produsele lactate trebuie să fie excluse din dietă. 2. Miercuri și vineri pe întreaga perioadă sfântă a Postului Mare sunt zile de abstinență de carne. 3. Carnea nu poate fi mâncată în timpul întregii Săptămâni Sfinte sau a Patimilor „. Pentru a fi sigur,” celor cu un corp mai puternic și cu un spirit mult mai voluntar, recomandăm din toată inima practicile penitențiale de o calitate severă … „- dar standardul, regula, a fost schimbată și destul de drastic. Un standard similar poate fi văzut în „regulile de post ale parohiei” publicate de parohii separate ale Arhiepiscopiei Grecești din America și în numeroase alte locuri. În mod evident, în practica actuală, spiritul de reformă din Ortodoxie a depășit deja ceea ce a sugerat „Comisia pregătitoare”. Dacă episcopii și preoții locali elaborează deja reglementări revizuite de post, ce nevoie este pentru un „Sinod Ecumenic” să facă acest lucru – doar dacă funcția sa este de a legaliza existenta fărădelege?
Cât de frivolă, cât de iresponsabilă este intenția acelora care doresc să facă un „Sinod Ecumenic”! Aceasta este lucrarea, nu a păstorilor, ci a năimiților, care privesc mai întâi ce vrea turma (și nu cea mai bună parte a turmei!), și apoi grăbesc să legalizeze, doar pentru a da o aparență de conducere, mai degrabă decât de urmare a oii fărădelege! Poporul ortodox nu poate aștepta nimic de la un astfel de sinod decât să se spună, dacă nu cu atât de multe cuvinte, că despărțirea lor de standardele vieții ortodoxe este acceptabilă și chiar lăudabilă și, de fapt, ajută la unirea lor cu cei heterodocși, care au pierdut cu mult timp în urmă conceptul unui astfel de standard!
ATITUDINEA ADEVĂRATEI ORTODOXII
RAR ÎN ZILE NOASTRE LAMENTABILE și profund anormale este vocea Ortodoxiei autentice auzita. Ierarhii și teologii ortodocși, cu excepții rare, s-au adaptat la modele intelectuale ale timpurilor și, rareori, chiar încearcă să se exprime într-un mod care ar fi neplăcut mentalității „ecumenice” predominante. Presa ortodoxă, la rândul său, se asigură că toate știrile primesc o înclinație „ecumenică”. Și astfel, se întâmplă că nu pare a exista nici o opoziție față de convocarea unui „Sinod Ecumenic”, a cărui intenție renovaționistă ar declanșa anatema fiecărui Părinte al Bisericii din antichitate până în zilele noastre. Este Ortodoxia, atunci, într-adevăr „să se schimbe cu vremurile”? Nu există nici o mărturie în zilele noastre despre standardul neschimbat al creștinismului adevărat?
Desigur, există și a fost mărturia Bisericii ruse din afara Rusiei, a cărui poziție pentru Ortodoxia Patristică nefalsificată a făcut-o un reproș și o piedică pentru liderii „Ortodoxiei mondiale”. Dar, până acum, a existat doar o singură voce curajoasă de răspuns la acest poziție fără compromis: în cadrul Bisericii din Serbia, arhimandritul Justin Popovici s-a exprimat împotriva ideii unui „Sinod Ecumenic” în epoca noastră.
Până când alții au curajul și înțelepciunea să se împotrivească curentului mortal care acum înghite Bisericile ortodoxe, să lăsăm se audă vocea Bisericii ruse din afara Rusiei. De la primul până la ultimul, ierarhii ei nu s-au temut să exprime poziția Bisericii cu privire la astfel de întrebări. Să luăm doar două exemple.
În 1930, un tânăr student la teologie,care avea să devină mai târziu marele purtător de cuvânt al adevăratei ortodoxii, Arhiepiscopul Averchie din Jordanville, a auzit de zvonurile unui „al 8-lea Sinod Ecumenic” și l-a întrebat pe Avva lui, marele teolog al Diasporei Ruse, Arhiepiscopul Teofan Poltava, despre asta. Acesta din urmă a răspuns: „Despre un al optulea sinod ecumenic nu am auzit încă nimic. Nu pot decât să spun, în cuvintele Sf. Teodor Studitul: „Nu fiecare adunare de episcopi este un sinod, ci doar o adunare de episcopi care stau în Adevăr”. Un adevărat sinod ecumenic nu depinde de numărul de episcopi adunați in el, ci de faptul dacă va delibera și va învăța in mod ortodox. Dacă se va ține departe de adevăr, nu va fi ecumenic, chiar dacă s-ar putea numi ecumenic. Celebrul „sinod tâlhăresc” in timpul lui a avut mai mulți participanți decât multe sinoade ecumenice, dar totuși nu a fost numit ecumenic, dar a primit numele de „sinod tâlhăresc”. „(Scrisori ale Arhiepiscopului Teofan, Jordanville, 1976, p. 45) Același arhiepiscop Teofan a fost prezent la Sinodul Pan-rus de la Moscova din 1917-18, unde a fost abordat de unii clerici moderniști, care au încercat să-l convingă să se alăture mișcării lor de „reformă” cu aceste cuvinte: „Valurile timpurilor curg rapid, schimbând totul, schimbându-ne;omul trebuie să se adapteze. Și tu trebuie să te adaptezi, Vladica, la valurile violente … Altfel, cu cine veți fi lăsat? Veți fi lăsați singur. Și răspunsul Vladicăi Teofan, în spiritul ortodox vechi, a fost: „Cu cine voi fi lăsat? Voi fi cu Sf. Vladimir Luminătorul Rusiei. Cu Sf. Antonie și Teodosie Făcatorii de Minuni ai Peșterilor din Kiev, împreună cu Ierarhii și Făcatorii de Minuni de la Moscova. Cu Sf. Serghie și Serafim și cu toți sfinții martiri, călugării plăcuți lui Dumnezeu și făcătorii de minuni, care au strălucit glorios pe pământul rusesc. Dar voi, dragi frați, cu cine veți fi lăsați dacă, chiar și cu numărul vostru mare, vă veți da in voia valurilor vremurilor? Ele v-au dus deja în moliciunea lui Kerenski și în curând vă vor duce sub jugul brutalului Lenin, în ghearele fiarei roșii. „(The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1969, p. 195 .) Chiar și ultima parte a acestui avertisment nu și-a pierdut înțelesul astăzi, după 60 de ani, când ecumeniștii ortodocși ar face bine să se întrebe pe cine slujesc!
În 1968, când patriarhul Athenagora a anunțat în enciclica sa pascală „bucuria” apropiată a unui „Mare Sinod, în scopul reînnoirii Bisericii și al stabilirii unității tuturor bisericilor creștine”, Mitropolitul Filaret, Ierarhul șef al Bisericii ruse din afara Rusiei, a răspuns cu o scrisoare fermă de avertizare; El a scris Patriarhului: „Nu fiecare convocare a unui Sinod aduce bucurie și nu orice Mare Sinod, oricât de mulți reprezentanți ai Bisericilor autocefale ar fi participat la el, a fost onorat de recunoașterea Bisericii … De aceea, fiecare nou Sinod trebuie să fie în deplină concordanță cu toate Sinoadele Ecumenice anterioare „. Un Sinod Ecumenic este convocat „pentru a condamna și a elimina, în acord cu vechea tradiție, inovația sub forma doctrinei arbitrare, care este rodul mândriei umane, al conformării cu puternicii acestei lumi sau al adaptării Bisericii la o eroare larg răspândită „- în care Patriarhul Ecumenic nu numai că nu condamnă nici o eroare nou creată, ci, dimpotrivă, introduce o noutate numită” reînnoirea Bisericii „. Această cale falsă a „renovaționismului” a fost deja respinsă de Biserica Rusă în acest secol. În cele din urmă, „oricât de numeroși ar putea fi participanții la Marele Sinod pe care l-ați convocat, nu poate avea o autoritate ortodoxă ecumenică, deoarece nu va fi auzită vocea autentică a Bisericii cea mai mare în număr de credincioși, martirica Biserica Ortodoxă Rusă.“ În ceea ce-i privește pe ierarhii Patriarhiei Moscovei, „vocea lor la Sinod nu va fi vocea liberă a Bisericii, ci în multe cazuri vocea dușmanilor ei care îi stăpânesc. Deși în spatele acestei voci va rămâne prestigiul extern al Bisericii ruse pentru cei care nu cunosc sau nu doresc să știe adevărata condiție – noi, care suntem conștienți de adevărata situație a lucrurilor, nu putem atașa nici o semnificație canonică, nici normală pentru nici o decizie luată cu participarea ierarhiei înrobite de către cei fără de Dumnezeu „(The Orthodox Word, noiembrie-decembrie 1968, pp. 259-261).
CALEA ÎNGUSTĂ: CREDINCIOȘIA FAȚĂ DE ADEVĂRATA ORTODOXIE
MĂSURATE prin standardul sobru al ortodoxiei patristice neschimbate, pregătirile pentru un „al optulea Sinod Ecumenic” sunt expuse ca neortodoxe, lipsite de seriozitate și profund nepastorale și iresponsabile. Un astfel de Sinod este un proiect înrădăcinat nu în înțelepciunea ortodoxă și în preocuparea cu toată inima față de mântuirea sufletelor, ci mai degrabă în „spiritul timpurilor”; este destinat să fie plăcut, nu lui Dumnezeu, ci lumii și, în special, lumii heterodoxe. Judecând din experiența Consiliului Vatican și efectul său asupra catolicismului, un astfel de sinod, dacă este ținut, va produce tulburări profunde și anarhie în lumea ortodoxă.
Dacă ierarhii ortodocși doreau un adevărat Sinod Ecumenic, și dacă vremurile ar fi favorabile pentru el, ar putea exista o cauză suficientă pentru a-l convoca. Deși nu există, de fapt, o nouă erezie care să nu fi fost deja definită la Sinoadele anterioare, un astfel de Sinod ar putea încă să ofere un diagnostic al bolii spirituale a ecumenismului și să spună de ce este complet străin Ortodoxiei; ar putea declara credincioșilor că Biserica rămâne la fel de mult ca totdeauna inamicul lumii care se află sub stăpânirea răului și că orice compromis al conștiinței ortodoxe cu spiritul lumesc este un păcat pentru care păstorii și credincioșii sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu; ar putea explica credincioșilor că mișcările „harismatice” și celelalte mișcări pseudo-spirituale nu sunt de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ci sunt mai degrabă simptome, tocmai pentru pierderea Duhului Sfânt; ar putea cere o rugăciune sporită împotriva flagelului ateismului care afectează acum umanitatea; ar putea clarifica caracterul hiliast și anti-creștin al mișcărilor moderne la fel de diverse precum comunismul și protestantismul; ar putea proclama pentru ultima oară că Biserica Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos și singura speranță de mântuire pentru o lume care piere dorind harul lui Dumnezeu.
Toate acestea adevărați păstori ortodocși le fac deja, potrivit posibilității lor de a vorbi și de a fi auziți; dar astfel de subiecte nu sunt deloc la ceea ce se referă conferințele teologilor și ierarhilor. „Opinia publică” ortodoxă nu este nici măcar interesată de adevărata Ortodoxie, în adevărata învățătură creștină dată de Hristos și de apostolii Săi până în zilele noastre; „Sinodul Ecumenic” propus, pe baza pregătirilor care au fost făcute până acum pentru el, nu poate fi altceva decât un alt „sinod tâlhăresc”, o trădare a lui Hristos și a Bisericii Sale.
Cât de josnică, cât de nedemnă de chemarea creștină este această trădare a turmei creștine de presupușii ierarhi ortodocși! Și mai josnică este trădarea poporului ortodox din Rusia prin acceptarea falșilor lor păstori ca adevărați păstori la conferințele „pan-ortodoxe”. Fie ca Dumnezeu să dea -așa cum acum numeroasele indicații dau speranța – că cele mai uimitoare „știri” ortodoxe din anii următori vor fi reapariția îndelung-pătimitoarei Biserici adevărate ortodoxe din Catacombe in Rusia și prăbușirea marionetei sovietice, Patriarhia Moscovei, a cărei autoritate se va prăbuși cu căderea regimului care i-a dat naștere. Cum vor apărea atunci lingușitorii de astăzi „Pan-ortodocși” și ideologia lor sovietică înaintea ierarhilor de la Moscova?
Dar nu trebuie să avem un astfel de eveniment înaintea noastră să știm care este calea adevăraților creștini ortodocși: credincioșia față de Hristos și Biserica Sa, care nu se schimbă odată cu vremurile. Dacă aceasta înseamnă să fii parte dintr-o minoritate persecutată, ridiculizată, fără legătură cu „spiritul vremurilor” – atunci lasă să fie așa. Numai să ne găsim, nu cu cei care urmează calea cea largă spre distrugere, ci cu „turma mică” a adevăraților urmași ai lui Hristos, cărora le-a promis Mântuitorul nostru: Nu te teme, turmă mică; căci Tatăl vostru a binevoit să îți dea ție Împărăția (Luca 12:32).
Sursa:
https://sangiulio.org/articles/towards-the-eighth-ecumenical-council/
320. Oct, 17/30. 1981 Sf Prooroc Osea
Dragă părinte George [Macris],
Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi!
[…] Cred că o parte a perturbării provine din faptul că atitudinea Bisericii noastre din afara Rusiei față de Patriarhia Moscovei nu a fost niciodată „definită” în atâtea cuvinte, iar unii oameni au citit în strictețea atitudinii noastre o declarație ecleziologică despre Patriarhie care pur și simplu nu exista. Printre cele mai multe dintre articolele clerului rus despre Arhimandritul Tavrion (care au apărut în Orthodox Russia în ultimii ani), precum și alții ca Pr. Dimitry Dudko, Boris Talantov etc. nu provoacă nici o problemă deoarece, deși poziția lor este recunoscută ca fiind una de „compromis” într-o oarecare măsură, situația bisericii din Rusia este recunoscută ca nefiind încă „finală” și, prin urmare, nu necesită încă o judecata absoluta din partea noastră. Prin urmare, lipsa comuniunii noastre cu Moscova este strictă, dar nu este în nici un fel compromisă sau amenințată de simpatia și sprijinul nostru pentru preoții curajoși și laici ai Patriarhiei. Aceasta nu este deloc o atitudine „nouă” în Biserica noastră rusă din străinătate; a fost întotdeauna așa, dar numai recent au apărut cazuri foarte publice în care a fost exprimată.
Dacă doresti o declarație teologică cu privire la această întreagă problema, cred că cea mai apropiată va fi cea din scrierile Mitropolitului Chiril al Kazanului (The Orthodox Word, 1977, nr. 75).
Având în vedere caracterul non-final al situației bisericești ruse, eu nu găsesc nici o problemă în coexistența în aceeași Biserică cu oameni care au abordări diferite și chiar opinii diferite cu privire la această situație, atâta timp cât nu încearcă să-și impuna opiniile peste întreaga Biserică.
Unii par să vrea să proclame Patriarhia Moscovei ca fiind fără har și nu mai buna decât romano-catolicismul; alții (printre clerici) le permit fiilor duhovnicesti să primească se impartaseasca (când călătoresc în Rusia) de la clerici ai Patriarhiei Moscovei. Acestea sunt ambele chestiuni de opinie privată care pot coexista în Biserică atât timp cât nu se face nici o încercare de a le face poziția oficială a Bisericii; eu însumi cred că poziția corectă este undeva între aceste două extreme. Dacă ai dificultăți în acceptarea unei astfel de „lărgimi”, cred că dificultatea ta nu este cu niciunul dintre noi care au exprimat opinii diferite, ci cu episcopii noștri care, timp de cincizeci de ani, nu au luat nicio poziție mai clară.
318. Sept. 25/Oct. 8, 1981B SF. Serghie de Radonej
Dragă părinte Demetrios,
HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU!
[…] De fapt, articolele noastre despre Staretul Tavrion nu au fost ele însele controversate – am prezentat pur și simplu materialul pe care Mitropolitul Filaret la trimis în mod deliberat cu instrucțiuni de traducere și imprimare. Comentariile editoriale proprii au avut scopul de a arăta cum este posibil să avem o atitudine strictă față de Biserica sovietică și să fim încă compatimitori fata de un adevărat luptător, cum ar fi Staretul Tavrion. „Controversa” a izbucnit numai atunci când unii oameni au insistat asupra impunerii definițiilor lor juridice ale situației bisericești asupra acestui fenomen. Episcopul Grigorie tocmai ne-a scris și a spus cât de obosit este încearcand să combată ideea extrem de apuseană a Bisericii pe care criticii Mitropolitului o exprimă – aceasta este problema noastră. Și într-adevăr crezi că ne-am schimbat în ultimii ani fata de The Orthodox Word din vechime? Cu excepția diminuării tonului nostru, la cererea episcopilor noștri, nu ne-am schimbat deloc. Citiți The Orthodox Word din anul 1971: l-am numit pe Boris Talantov ca „Mărturisitor ortodox” (un nume pe care nu l-am aplicat Pr. Dimitrie Dudko sau Staretului Tavrion), în ciuda faptului că Talantov a numit Biserica din Catacombe o „sectă” – am văzut că acesta din urmă este un aspect secundar in învățătura lui, iar cel primar a fost unitatea sa cu Biserica noastră în anti-serghianismul său. Și toți cei care cheamă acum numele nostru au salutat acest articol despre Talantov; Fr. Neketas din Seattle a reprodus chiar o parte din el. Citiți Orthodox Word al nostru chiar și în 1965: acolo i-am prezentat pe călugării de la Pochaev și pe alți membri ai Bisericii Sovietice în cea mai simpatică lumină și nimeni nu a protestat. Vrei să știi unde este diferența de fapt, în opinia mea? Cei care ne critică acum atât de mult, s-au schimbat: acum ei doresc să declare Patriarhia Moscovei drept fără har (recentele articole ale Pr. Mihail Azkoul și ale Mănăstirii Schimbarea la Fata din Orthodox Christian Witness sunt primele pe care le cunosc în ultimii 13 ani în care această poziție este prezentată în mod clar) și doresc să înceteze orice simpatie activă pentru preoții și laicii Patriarhiei Moscovei, contrazicând astfel poziția lor de acum zece ani.
[…] Dacă aveți influență la Manastirea Schimbarea la Fata, spuneți-le că dorim să le trimitem (ca și mai înainte) 30 sau mai multe copii ale (The) Orthodox Word, care ar trebui să fie în mod liber acordate tuturor fraților care o doresc – noi suntem cenzurați acolo!
313. August 21/Septembrie 3, 1981 Sf Mucenita Vasa
Prea Sfintite, dragă Vladica Gregory,
Binecuvantati!
Am auzit din mai multe surse că clerul grec din Biserica noastră face un protest destul de puternic împotriva articolelor noastre recente despre Arhimandritul Tavrion (The Orthodox Word nr. 96). Principalul articol ne-a fost trimis de către Mitropolitul Filaret în mod special pentru publicare și am tipărit și scrisoarea sa scurtă care a declarat acest fapt. Am crezut că declarația Mitropolitului ar împiedica orice comentariu negativ și ar determina clerul nostru grec să înceapă să își regândească propria poziție fanatică cu privire la situația bisericii din Rusia. Din păcate, rezultatul a fost ceva cu totul diferit, iar ultimele două numere ale Orthodox Christian Witness conțin articole de părintele Michael Azkoul și de Mănăstirea Schimbarea la Fata, care nu numai că au făcut declarații foarte nerespectuoase față de declarația Mitropolitului, dar au dat nastere și unei ecleziologii credem care este total străina bisericii noastre ruse din afara Rusiei: că Bisericile Ortodoxe din Moscova și Constantinopol (și probabil toate celelalte Biserici Ortodoxe Locale care sunt în comuniune cu ele) sunt fără har, că „episcopii lor nu sunt episcopi” etc.
Acestea sunt afirmații atât de grave încât, dacă li se permite să meargă necorectate, vor crea impresia puternică că Biserica noastră a devenit într-adevăr ceea ce vrăjmașii noștri ar dori să creadă că este: o sectă.
[…] Cred că am menționat o dată înainte într-o scrisoare către dumneavoastră că „majoritatea tăcută” a membrilor Bisericii noastre, atât clerici, cât și laici, atât ruși cât și convertiți, nu urmează linia fanatică a partidului grecilor noștri. Noi (și foarte mulți cu noi) cu siguranță sperăm că vocea strigătului grecilor noștri nu va cauza nici o declarație din partea conducerii noastre bisericești, care ar putea fi interpretată ca fiind favorabilă în vreun fel cauzei fanatismului asa cum sunt grecii noștri acum atât de tare predica. Biserica noastră rusă din afara Rusiei poate continua să fie o far purtator de lumină pentru celelalte biserici ortodoxe – dar nu va fi așa dacă devenim o sectă asa cum grecii noștri ne-ar face să fim (și o sectă care ar fi războinică doar cu alte „secte” mici din Grecia – pentru că grecii noștri nu au nicio legătură cu mișcarea Vechilor Calendaristi din Grecia). Vă rog să-mi iertați îndrăzneala că vorbească așa sincer. Am făcut acest lucru știind că ne-fanaticii din Biserica noastră (marea majoritate, sunt sigur) nu sunt organizați și nu cred că este de datoria lor să vorbeasca tare (și uneori forțat) în modul grecilor noștri.
311. August 13/26, 1981 Odovania Schimbarii la Fata
Dragă Dr. Johnstone.
Binecuvântarea Domnului cu tine!
[…] Vrajba și tulburarea vin mai degrabă de la convertiții ca și dvs din Biserica noastră, care, se pare că găsesc dezacordul lor mult mai profund. Acest dezacord poate fi văzut în unele dintre judecățile de valoare pe care le faceți în scrisoarea către Mitropolit: un episcop din Biserica sovietică este un „pseudo-episcop”, „episcopii sovietici nu sunt episcopi”. Prin urmare, dezacordul dvs cu noi este unul profund față de eclesiologie; evident sunteți de acord cu Pr. Michael Azkoul, care a declarat recent (in Orthodox Christian Witness, Aug, 10/23) că „erezia a negat aceste vechi tronuri episcopale. Nu există „biserică”, prin urmare nici Taine „în Bisericile Moscovei și Constantinopolului. Sper că știți că Biserica noastră rusă din afara Rusiei n-a învățat niciodată și nu o învață asta nici acum; aceasta este o opinie care a fost introdusă în mijlocul nostru de unii convertiți care se consideră mai înțelepți decât episcopii noștri. Îmi pare rău că nu vedeți înțelesul evident al Bisericii noastre in a nu avea comuniune cu Biserica Sovietică: în acest fel rămânem liberi de fata de politică și nu ne legăm de episcopii care nu sunt liberi și care sunt adesea forțați să trădeze adevărul . Dar a afirma că această Biserică nu are nici un har este o prezumție pe care Episcopii noștri nu au îndrăznit niciodată să o facă. Această opinie, după părerea mea, nu este deloc rezultatul unei ecleziologii sanatoase sau stricte, ci este rezultatul unei logici prea stricte (o boală tipică a mentalității apusene) aplicată acolo unde nu se potrivește. Cred că confortul vieții noastre occidentale (în special, lipsa alegerilor agonizante care se prezintă uneori clerului în Rusia) îi ajută pe unii să fie „strict logici” fără să vadă întregul context al vieții bisericești din Rusia sovietică. Cred că afirmația despre situația bisericii din „Epistola Catacombelor” tipărită în aceeași lucrare nr. 96 spune frumos ce trebuie spus despre acest subiect și vă încurajez să o studiați mai îndeaproape, fără să va grăbiți să credeți că se contrazice; ea afirmă însăși poziția Bisericii noastre ruse din străinătate: fara comuniune cu Patriarhia sovietică, dar nici o declarație despre „lipsa harului” și compasiunea pentru cei care nu au altă sursă de viață bisericească. Aceasta este cu siguranță poziția mitropolitului nostru Filaret, care ne-a trimis materialul despre Arhimandritul Tavrion pentru publicare, nu a fost cel puțin inconsistent cu poziția sa strictă împotriva episcopilor sovietici.
[…] Mă rog ca, din moment ce vă interesați atât de mult de această problemă, nu veți fi mulțumiți de un răspuns superficial și nu veți face „deducții logice” care să înlocuiască ecleziologia reală, dar veți examina mai profund problema în declarațiile episcopii noștri ruși (atât din Biserica din Catacombe, cât și Biserica Rusă din Străinătate – a se vedea, de exemplu, declarațiile episcopilor noștri în The Orthodox Word, 1976, nr.5, pp. 160-166). Cred că veți găsi că poziția episcopilor noștri nu s-a schimbat deloc; mai degrabă, ceea ce s-a descoperit este că dvs. (și cei care gândesc ca dvs.) n-au avut acelasi cuget cu episcopii noștri în trecut, iar dvs acum descoperiti asta. Mă rog să descoperiți că puteți fi de un cuget cu episcopii noștri; atitudinea lor este de fapt singura sănătoasă în lumea ortodoxă de astăzi, chiar dacă nu este întotdeauna ușor să o „definim” minții noastre foarte apusene și moderne.
310. Iunie 13/26, 1981 Sf. Trifilie din Cipru
Dragă părinte Michael [Azkoul],
Hristos în mijlocul nostru!
[…] Ne cereți cooperarea pentru ceea ce pare a fi un „studiu aprofundat” al Fer. Augustin. Mă întreb cu adevărat despre valoarea unui astfel de studiu – pentru cineva care dorește să expună sursa „influenței apusene” în teologia ortodoxă, această analiză detaliată în sine pare atât de teribil de apuseană! Dacă încercați să găsiți locul adevărat al (Fer.) Augustin în Biserica Ortodoxă, cred că abordarea dvs. nu este corectă. Se presupune că noi, “modernii”, suntem cei care putem face acest lucru – că putem „ști mai bine” decât oricine din trecutul ortodox. Nu cred. Am o neîncredere profundă față de noi toți care scriem pe subiecte teologice astăzi – suntem mai mult sub „influența apuseană” decât oricine mai înainte și cu cât suntem conștienți de aceasta mai puțin, cu atât mai respingător devine „apusenismul” nostru. Întreaga noastră abordare rece, academică și, deseori, disprețuitoare față de teologie este atât de îndepărtată de (Sf.)Părinți, atât de străină față de ei. Să recunoaștem acest lucru și să încercăm să nu fim atât de ingamfati (și eu vorbesc și pentru mine).
[…] Cred că „vânătoarea de erezii” asupra (Fer.) Augustin dezvăluie cel puțin două erori majore la învățații ortodocși de astăzi, care o urmăresc:
1. O insecuritate profundă față de propria lor Ortodoxie, născută din incertitudinile timpurilor noastre, trădarea ecumenismului și propria învățătură pur apuseană. Aici (Fer.) Augustin este un „țap ispășitor” – îl lovește destul de tare și dovedește cat de ortodocși esti chiar tu insuți!
2. O conștiință sectară incipientă – în atacul atât de amar al (Fer.) Augustin , nu numai că atacă întregul Vest ortodox al secolelor timpurii, ci și un număr mare de gânditori ortodocși din secolele recente și de astăzi. Aș putea să vă numesc episcopi în Biserica noastră, care gândesc ca (Fer.) Augustin in mai multe puncte – sunt ei, atunci, tot „eretici”? Cred că unii dintre anti-Augustinienii noștri se apropie de această concluzie și, astfel, aproape de schismă și formarea unei secte „ortodoxe” care se mândrește cu corectitudinea opiniilor sale intelectuale. O serie de oameni au părăsit deja Biserica noastră rusă în străinătate pentru Mateiți (grupare Vechi Calendarista greaca-n.trad.), după ce au fost infectați cu această conștiință (nu doar asupra problemei lui Augustin – Mateiții sunt mai pro-Augustin decât oricine din Biserica noastră – ci peste întreaga idee de ” corectitudine intelectuala”ca ideal). Eu însumi nu sunt un mare admirator al doctrinelor lui Augustin. El are într-adevăr „super-logicitatea” apuseană pe care Părinții Răsăriteni nu o au (aceeași «superlogicitate» pe care criticii (Fer.) Augustin o manifestă astăzi atât de abundent!). Unul dintre principalele lucruri atrăgătoare și ortodoxe despre el este simtirea sa ortodoxa, evlavia, iubirea față de Hristos, care reiese atât de puternic din lucrările sale non-dogmatice, cum ar fi Confesiunile (părinții ruși iubesc, de asemenea, Solilocviile).
Pentru a-l distruge pe (Fer.) Augustin, așa cum criticii de astăzi încearcă să facă, este de a ajuta la distrugerea aceastei evlavii ș ai dragostei pentru Hristos – acestea sunt prea „simple” pentru intelectualii de astăzi (chiar dacă ei pretind a fi „evlavioși” în felul lor). Astăzi este (Fer.) Augustin; mâine (și a început deja), atacul va fi asupra episcopilor și preoților „simpli” ai Bisericii noastre. Miscarea anti-Augustin este un pas spre schisme si alte tulburari in Biserica Ortodoxa.
[…] Eu însumi mă tem de inimile reci ale „corectului intelectual” mult mai mult decât orice eroare pe care ați putea-o găsi la (Fer.) Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lucrarea lui Antihrist (a cărui imitație a lui Hristos trebuie să se extindă și la „teologia corectă”!); Simt în (Fer.) Augustin dragostea lui Hristos.
[…] P.S. Un punct important pe care nu l-am specificat în scrisoarea de mai sus – critica extremă a lui Augustin arată o asemenea lipsă de încredere în Părinții ortodocși și episcopi din trecut care l-au acceptat ca Părinte (inclusiv întreagol Apus ortodox înainte de Schisma). Această lipsă de încredere este un simptom al răcirii inimii timpurilor noastre.
308. April 1/14, 1981 Sf. Maria Egipteanca
Dragă Vanya [Danz, John D’Anci?],
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
[…] Experienta noastră cu Pr. Panteleimon și unii dintre călugării sai (și unii care l-au părăsit) ne-au hranit câteva gânduri sobre despre monahismul ortodox în atmosfera americană. Cred că o concluzie generală este aceasta: ideea de „super-strictețe” în formarea monahală nu este într-adevăr viabilă în epoca noastră; produce prea multă falsitate și pozare (imagine “buna” – n.trad.) . Este mult mai bine să subliniem simpla credință și dragoste și virtuțile creștine de bază și să lucrăm puțin la viața monahală, chiar dacă aceasta este însoțită de o anumită libertate în disciplină. Acesta este, în esență, ceea ce se face in Jordanville, deși nu este mult subliniat sau vorbit acolo, ceea ce conduce la faptul că mulți dintre ei par să nu fie conștienți de ea și nu lucrează prea mult pe ea.
306. Ian. 24/Feb. 6, 1981 Ieromartirul Clement din Ancira
Dragă James [Paffliausen],
Binecuvântarea Domnului să fie cu tine!
[…] Cred că problema jurisdicțională nu este atat de mare cat ți-ar părea chiar acum. În timp ce există unii în Biserica noastră rusă din străinătate (mai ales grecii care au venit la noi din Arhiepiscopia greacă și „au reacționat exagerat” la întreaga situație) care doresc ca Sinodul să fie exclusiv și singurul corp ortodox rămas în lume, opinia prevalentă în Biserica noastră nu este deloc atât de exclusivistă. Cred că constientizarea este în creștere printre noi, că trebuie să vorbim și pentru toți ortodocșii care doresc să-și păstreze Ortodoxia și că ar trebui să încetăm să trasăm linii absolute între jurisdicții. Există încă o măsură de comuniune parțială între noi și celelalte jurisdicții: în cea mai mare parte, nu există nici o conslujire a clerului (deși chiar și acest lucru există într-o oarecare măsură în câteva locuri), dar există o bună comuniune la nivelul mirenilor, de obicei lăsata la latitudinea preotului local. Această întreagă atitudine presupune că există într-adevăr har în Tainele jurisdicțiilor „canonice” și că ereziile câtorva ierarhi nu au infectat complet Bisericile. Refuzul nostru de a avea comuniune deplină cu celelalte jurisdicții vine de la necesitatea de a face o distincție de bază între calea dezastruoasă, chiar suicidală pe care o urmează și încercarea noastră de a sta în adevăr și de a păstra tradiția.
[…] În ceea ce privește OCA și Biserica noastră rusă din străinătate: Cred că este sincer imposibil să sperati să schimbați OCA; este vorba doar de indivizi și de grupuri mici care pot spera într-adevăr să scape de curentul principal al modernismului, ecumenismului etc. Dar nu pot să iti spun: „Vino la Sinod și toate problemele tale vor fi rezolvate”. Ar trebui să fii conștient că avem propriile noastre probleme și politică(bisericeasca-n.trad.), înainte de a lua această decizie. De fapt, problema noastră principală nu este „fanatismul” (privind alte jurisdicții ca eretice sau fără har etc.) – aceasta este o viziune minoritară pe care majoritatea dintre noi nu o acceptăm și doar împiedică predicarea Evangheliei ortodoxe în America. Principala problemă pe care o cred că o vei găsi este atitudinea non-misionară a multor parohii ale noastre, care sunt satisfăcute doar cu a-și păstra rușii și nu ajung la alții. Dar acest lucru se schimbă; preoții mai tineri sunt aproape toți, cel puțin într-o oarecare măsură orientați spre misiune, și eu însumi ca un convertit nu am avut niciodată o problemă cu aceasta. Orice convertit care este dispus să se lupte pentru el poate găsi o ieșire pentru zelul său misionar. Dacă doresti să fii preot în lume, nu vei găsi o parohie în limba engleză gata să te susțină, însă însăși lupta implicată de stabilirea ta (a unei parohii-n.trad.) ar putea fi foarte fructuoasă pentru ortodoxia profundă care este atât de necesară astăzi.
Din ceea ce aud, Seminarul Sf. Vladimir nu este foarte favorabil pentru păstrarea sau dezvoltarea oricărui fel de Ortodoxie tradițională. Seminarul nostru de la Jordanville necesită putina limba rusa (deși mai puțin cu fiecare an care trece, mulți dintre absolvenți nu au acum o cunoaștere fluentă a limbii și scriu lucrări și teste în limba engleză). Dacă aii ști deja putina rusa, ai putea termina cursul acolo în trei ani (primesti licenta in teologie). Este de înțeles că un curs de semi-corespondență ar putea fi elaborat pentru cursuri teologice în limba engleză, dar pentru asta ar vrea să te cunoască personal.
Roaga-te lui Dumnezeu (și Arhiepiscopului nostru Ioan) și El iti va arăta calea. Ne-ar bucura să vorbim mai mult despre aceste chestiuni.
304. Dec. 28/Ian. 10, 1981
Dragă frate și soră în Hristos, George și Margaret,
Binecuvântarea Domnului să fie cu voi!
[…] … cred că ar trebui să fiți foarte atenți când trageți concluzii din declarațiile episcopilor Bisericii noastre ruse din afara Rusiei. Când episcopii noștri au condamnat in 1971 decizia Patriarhiei Moscovei de a impartasi romano-catolici, ei au folosit un limbaj puternic, numindu-l un act „eretic”; dar ei nu au proclamat Patriarhia Moscovei ca lipsită de har sau că este total căzută din Biserică. Episcopii, în diferite ocazii, au refuzat în mod specific să facă o astfel de proclamație; și în declarația lor din Sinodul din 1976, aceștia s-au adresat în mod special preoților sinceri și luptători ai Patriarhiei Moscovei în termeni rezervați numai preoților care au și raspandesc harul lui Dumnezeu (așa cum se menționează în articolul nostru despre Pr. Dimitrie). Această afirmație a fost suficientă pentru a determina pe unii foști membri ai Bisericii noastre din Anglia să ne proclame episcopii ca fiind „eretici”.
Cred că întreaga problemă a Patriarhiei Moscovei este mult mai subtilă și mai complexă decât pare. Când citezi propriul nostru articol despre „Biserica Tikhonită din Catacombe”, nu găsesc nicio contradicție între ea și articolul nostru despre Pr. Dimitry: în primul articol, am afirmat doar că „dacă viața Bisericii Ortodoxe normale nu este restaurată în Rusia, Patriarhia Moscovei va dispărea în cele din urmă și va muri în apostazie, iar oamenii nevinovați care o urmează se vor afla dincolo de orice îndoială în afara Bisericii a lui Hristos „. Încă mai cred că este adevărat; dar nu înseamnă că trebuie să privim astăzi Patriarhia Moscovei ca fiind fără harul lui Dumnezeu (chiar această problemă a fost discutată în același articol) și nici articolul nu neagă faptul că viața bisericii ortodoxe normale ar putea fi restaurată în Rusia – și eu cred că fenomenul Pr. Dimitrie și celorlalți preoți mărturisitori ai Patriarhiei Moscovei ne dau speranță că acest lucru va fi eventual în cele din urmă cazul (după căderea comunismului).
Nu din lumea aceasta - din scrisorile nepublicate ale pr Serafim Rose 